“Post Scriptum” de André Cruchaga

Andre Cruchaga, Post Scriptum 1

Profund impresionat de volumul Post scriptum al poetului salvadorian André Cruchaga, publicat în anul 2014 la Editura Primera din El Salvador, de faptul că a apărut bilingv, limba de traducere fiind, nu alta, decât limba română. Când l-am primit și am desfăcut pachetul, am răsfoit cu mult interes volumul de poezii și am observat că pagina alăturată are traducerea în limba română, efectuată de distinsa doamnă Elisabeta Boțan. Am simțit o bucurie a faptului că volumul îl puteam oferi spre citire studenților și prietenilor mei interesați de poezia lui Cruchaga. În cadrul facultății se studiază și limba spaniolă și chiar studenții mei frecventează acest curs.

Volumul se deschide cu o poezie semnificativă, un avertisment, un mesaj pentru cei ce sunt și cei care vor urma și poartă titlul Ceniza (Cenușa). Ce poate să fie mai demn de respect de pe urma încetării fiinduale a cuiva decât cenușa, materia sacră a timpului care va veni. Apoi, poezia ”Monolog deschide timpul odată cu zorii care uită nemișcarea, ziuă și noapte, lumină și întuneric, iar la sfârșit, decizia: mă dau inexpugnabilului, hotărât pentru lumea reală a moralității.

Le-am parcurs pe toate într-o liniște profundă a ființei mele și am trăit, aproape de inima poetului André Cruchaga, momentele fidelității omului născut din om. Lume multă, însă puțini oameni. M-am oprit asupra versurilor tăinuite ale poeziei Fantasme. Aici, străbătut de timp, poetul pătrunde în meditația profundă a ceea ce este și a ceea ce a fost clipa pentru el: deznădejde sau speranță a unei declarații: ”La vârsta mea, se reflectează numai la nostalgie, nu în jurăminte care adâncesc cicatrici…”. Parabolă este titlul următoarei poezii asupra căreia m-am oprit, înțelegând prin cuvintele care te adâncesc în lumea parabolelor, metafore organizate într-un sistem de existență telurică rânduit într-o viață în care nimic nu se știe, însă ordinea este o totală, aceea a drumurilor pe care nu poți să le sari oricât ți-ai dori și de aceea poetul spune: ”a zbura e cea mai mare îndrăzneală…”.

Toată cartea este un timp al formelor fiinduale, al existenței, al drumurilor și a finitului. Mersul în viață a fost obositor, mult prea obositor pentru tot ceea ce poate omul, însă nu istovitor deoarece, în ciuda acestor eforturi, poetul va spera: ”În ciuda sufocărilor, umblu cu umbra ruginii pe umeri.

© Ştefan Lucian Mureşanu
București, 22 Iulie 2017

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s