Arta de a muri, forma ei de eliberare (Ars moriendi, la forma de su huida)

Arta de a muri, forma ei de eliberare (Ars moriendi, la forma de su huida)

PROLOG

Poezia lui André Cruchaga nu se bazează pe formă, ci este făcută din bucăți de sentimente și bucăți de viață desprinse din sufletul său. În versurile sale, declară că a înlăturat masca celor care flutură steaguri și proclamă dreptate, ne spune despre slăbiciunea lui, baza poetului, un poet în „umbra timpului care ne-a făcut să renunțăm la paradis”. Nu există versuri care să indice și să indigne mai mult decât această afirmație revelatoare. Așadar sentimentul lui seamănă cu idealul politic al lui Miguel de Unamuno care încearcă să contribuie la formarea conștiinței și care este fixat ca un nucleu de-a lungul vieții sale, clarificând pentru fiecare cititor al său, noțiunea de om liber într-un scenariu grotesc în care carieriștii sunt interesați doar de faptul că onorurile lor sunt luate în considerare și, de asemenea, făcute publice. O atitudine a lui Antonio Machado însuși, care oferă cea mai bună lecție în demnitatea politicii (urmând acest model al lui Descartes). Ce propune André Cruchaga? Face poezie în mijlocul mlaștinii (sub formă de substanță stagnantă) în timp ce pășim pe iarba care ascunde spațiul înflorit. Contradicția ca un turn de veghe inexpugnabil care vine să se răspândească și să se unifice, în timp ce descoperim adevărata identitate a omului. În acest sens, André este un poet angajat care prin versurile sale (metafore create să vadă prin mijlocul fantelor deschise) caută probabil revelația cuvântului. Și în acest moment, mă întreb dacă poetul nostru este în esență un revoluționar sau un mistic? Răspunsul este dat el însuși: „Mi-ar plăcea să fiu insecta imaginară a curcubeului; sӑ plutesc în aceeaşi cerneală a zborului“… Este limbajul obișnuit al lui Cruchaga, ce îmbracă gândurile celor mai rafinate metafore, întrerupându-i zborul contrastele umbrelor care trec prin cimitire:

”Scrie pe pietre funerare, fragmente
Din absențele mele. ”

Întotdeauna verbul înflăcărat până la delir; trăind la limita aerului, duelurilor, despărțirilor; respirând cuvintele, visele și tăcerile în fața oglinzii (ca un simbol al egalității într-o țară a inegalităților). Tăcerile vorbesc și uneori contrazic cuvântul, urcă şi coboară scările și umblă pe inscripții funerare. Și îl ajută pe poet să se conecteze cu acea forță creatoare care devine un canal direct pentru creația lui, unde conștiința captează ceea ce există în profunzime, mai presus de alte straturi aparente. Ele pot fi locuri pentru odihnă sau pot să devoreze larvele cuvântului sau, așa cum spune André, „tăcerile ne lasă o cămașă plină de cicatrici”. Nu în zadar, poetul nostru își îndepărtează cu îndemânare voalul care acoperă orizontul tulbure și spânzurătorile (ca figuri retorice) care se mișcă pe un plan superior și, din acest unghi, avertizează asupra necesității unui izvor deschis practicilor frumoase:

„Am nevoie de claritatea luminilor,
Librării cu rafturi entuziaste,
Dulapuri cu stele.”

Ecoul luminii în zborul ei nu ajunge, dacă nu e zdrobit de „pielea veșnică a unei țări abandonate”. André ține în respirație, chiar culoarea iernii lui și zgomotele zorilor. Și el lovește cu versurile plăcile gri într-un peisaj străpuns (perforat dintr-o parte într-alta). Iar el se întreabă cu acea durere ascuțită care taie bucuria, unde sunt vânturile calde, unde sunt păsările, unde sunt drumurile fără de riscuri? În timp ce vocea singurului dușman autentic îi sună ca un avertisment de dincolo de mormânt, ca o ceață care acoperă totul și care înlocuiește ca o monstruozitate curcubeul absent, la turnul de veghe al libelulelor (în sens figurat). Cuvântul este necesar pentru a elibera emoțiile și anxietățile și nu pentru a ajunge la brațele provocării ca o manifestare neașteptată. Și în tot acest timp, André aspiră să alunge umbrele, „vântului amar, durerea unei țări care a mâncat culorile”.

Renaşte cu clarobscur ca un indiciu pentru a combate rigiditatea corupției, pentru a scăpa de plictiseală, de a renunța la acest concept de abuz de putere (comun în societatea noastră) prin diferite mecanisme de constrângere. Și aceasta este bucuria ciudată, pentru care poetul nostru aprinde torțe în vastitatea poemelor sale, întotdeauna escortate de multitudinea metaforelor care îmbrăcau verbele, uneori cu o frumusețe magică și uneori cu monștri ciudați. Dar întotdeauna din perspectiva rațiunii și al idealului. O contradicție care țese cu împunsături exacte și concepte bine clarificate (fie între domeniile maiestuoase ale alegoriilor și cea mai eficientă realitate). Totul este integrat în acel exercițiu de viață chinuită a patriei, a iubirii, a coerenței și a nebuniei. Tragem nori de praf negru (ca o substanță vâscoasă), clopote de batjocură și crini care se agită în ulcere; inversăm lumina care se stinge în vârful picioarelor și vom semăna zâmbetele din plastic, simbolice discursuri, slujbe de înmormântare. Și emoțiile se declanșează și se diluează ca o ghirlandă de amarant, ca un simbol al iubirii și al morții. Pentru că îl mestecăm ca un dușman care își urmărește prada. Cine poate susține acest proces? lăsând la o parte acea influență sinistră care ne atrage pe căi necunoscute, întunecate sau albastre? Legendele creștine promit o existență fericită (Shakespeare în Hamlet), opusul legendelor antice (Odiseea lui Homer), și unde am ajuns? Potrivit lui Vicente Huidobro, în arta poetică:

Lӑsaţi versul sӑ fie o cheie
Care deschide o mie de uşi.

Potrivit lui Rubén Darío în „Lo fatal”:
Și fără să știm unde mergem
Nici de unde am venit!

André își asumă o viziune ironică și dezamăgitoare, deoarece în aceste cӑutӑri, cocheteazӑ la fel ca în „Epistola către doamna lui Leopoldo Ligones”. Dar poetul nostru nu are contradicții vitale, deși este integrat în poezia modernistă.

Există multe elemente de prisos care avansează ca niște somnambuli din noapte în zorii lor fragmentați și care se manifestă vizibil în metaforă ca o amenințare la orizont. Și unde uneori trebuie să te întâlneşti cu ideea bruscă a sfârșitului. O imagine impulsivă și brutală:

Întotdeauna trec prin respirația cuvintelor care merg cu mine.
Mai ales când nu am motive sӑ rӑmân.

O modalitate de a înceta focul pentru inamic. El nu cunoaște uitarea și nu justifică existența atâtor morți, a celor care nu au putut îmbătrâni, pentru că nu l-au părăsit (în ciuda rezistenței). „În stații există și alți ochi morți ca ai mei”.

Își aminteşte de zilele care îmbrӑţişau zorii de ziuӑ, mugurii ramurilor, ploaia abundentă din pădure, calea cuvintelor, focul ocotului …

Lui André Cruchaga nu îi sunt indiferente furtunile, acele furtuni de ceață care îi dau o undă de tristețe, de la acele unice legături de conștiință care îl țin în permanență vigilent, la vița de piatră și la viața care devine moloz. Și presupune că sunt demoni, scalpuri și râuri dezvăluite și lagune în ceruri. Întotdeauna paradoxurile în oglinda lui anonimă. Și visează ca o nevoie de supraviețuire:

Pe cealaltă parte a mării, spuma galbenă a erupției cutanate, în timp ce
Digurile umede arcuiesc licurici.

În aceste versete, descoperim natura sa intimă și lirică pentru căutarea peisajelor exotice (tipice romanticilor), deși nu este caracterizată de evaziunea realității. Dar aşa se face prezentă melancolia care acordă o nouă valoare scrisului său.

Din SMERENIA sa ne oferă o perspectivă filosofică, una care este în strânsӑ legӑturӑ cu noţiunea lui de A FI, în acest sens, gândirea sa este apropiatӑ de cea a lui Antonio Machado, ambele având o voce fericitӑ şi ambele fiind deschise simbolismlui francez, precum și altor poeţi care au simţit nevoia de-a se alia acestei mişcӑri (Verlaine, Mallarmé, Darío, Juan R. Jiménez…). Filosofului i se poate cere efortul de claritate, dar poetului, nu. Asta nu înseamnă că Cruchaga nu face acest efort, pentru că, în cele din urmă, el își modifică experiența față de realitatea lui și acolo găsește echivalențele sale verbale pentru a-și exprima propriile stӑri de spirit. Și asta presupune scurgerea de sânge pe cerneală și traversarea curcubeului … Întotdeauna contradicțiile care sunt stabilite în călătoria poemului:

Ceaţa trece persuasivӑ peste temple,
Zilele pustiile îşi vӑd de-ale lor în cӑptuşeala spaţiului,
Din respiraţie cu arborii lui crescuţi, timpul avanseazӑ.

Pentru Cruchaga noaptea este o referință a „umbrelor perverse” unde respirația găsește drumurile închise și unde memoria se află în mijlocul mocirlei:

Am avut deja zboruri lungi ai ochilor în noapte. Pleoapele
Arse în foc, degetele îndurerate de atâtea trotuare
Dintr-o profunzime a prevestirilor.

Și întrebarea, ca o constantă în poezia lui: „Cum vom supraviețui acestei neajutorări?” mă întreb. Răspunsul (conform spuselor lui) este variat și printre care: „Nu înțeleg atâta perversitate eșuată în respirație”.

El ne-a învățat emoțiile, ne-a putut cuceri și recuceri cu versurile, ne-a surprins cu metafore, ne-a impulsionat cu strălucirea luminii și a umbrelor, ne-a influențat cu tematica, ne-am îmbătat cu ritmul și ne-a bătut cu limbajul. Dar vom continua să dezbrăcăm aceste imagini, până când le vom lăsa fecioare. Ceea ce înseamnă că spiritul său se află printre cei mai intimi cititori. În ciuda acestor gânduri adânci, nedivulgate. În ciuda zborului său în fața mulțimilor. În ciuda tăcerii sale (întotdeauna va exista o fereastră deschisă, un spațiu clar) în care ne putem bucura de acea puritate metaforică, uneori dificil de stăpânit. În ciuda acestor lucruri, deși el insistă că „el preferă calea simplă în contactul intim și care miroase ca pământul.” Și pentru a ne lăsa și mai confuzi, el adaugă: „Caut simplitatea cuvintelor și nu trecerea tunelurilor secrete.” De aceea fuzionăm conceptismul și culteranismul și găsim un amestec de idealism și realism în care André practică întotdeauna poetica invenției conceptuale, ca atingeri ale armoniei în amestecul căreia apare o reflecție orbitoare și o suferință emoțională ca două semne sau accidente care îi permit să-și convingă starea de spirit, mărturia lui izbucnește în apărarea extremă a țării sale, pe care o sfârtecă pe înăuntru: „în tăcerea trupului, în înălțimea albiei, eu mor în fiecare zi, atingând ora porților. „

Simbolurile devin gri, ecourile îngropate, figurile miticului amânate în umbre. Dacă îți poți descrie poemele, ți le poți îmbarca într-o metaforă? Și unde este visul? Aventura de-a intra în memoria ta și pentru a găsi doar resturi de realități rupte, de călătorii înecate. Și am zâmbit ironic să nu ne încurcăm și să încercăm să câștigăm ceva frumos din acel fond (dacă ar fi rămas). Orizontul ne oferă modalități de-a cuceri un complex albastru și orizonturi neexplorate. Uneori, ca un monstru care se mișcă precum un râu de ape tulburi. Și alteori, ca un pat de spumă albă (totul se sfărâmă, ca gheața în după-amiaza caldă sau făcând uz de hiperbolă, de asemenea în starea de vis). Întotdeauna ecourile și oglinzile (în conformitate cu Machado) „sunt ochii orbi care privesc ochii pe care îl văd” sau, conform lui Octavio Paz, „oglinda care nu mă locuieşte.” „În realitate, nimic nu rămâne, de-a lungul anilor.” André se măsoară cu propria sa putere fără nici un alt pretext decât să-și forțeze sufletul în fața lui Iuda, al morții care îl cutremură pe dinăuntru, ca o furtună care l-a lăsat dezlegat: „este necesar să mușcăm piatra în fundalul speranței, să purtăm toate bătăliile pământești.” Și ca o roată de emoții se va roti în așteptarea morţii, a umbrei care se prelinge din atât de multe pӑrţi. Este posibil ca această bătălie să fie o scuză pentru a da frâu liber versurilor sale? Ar fi ca trimiterea războinicilor la un război dubios … adăugând corpul mutilat la proba adevărată. Versurile cu sângele vărsat pentru fiecare preaplin de metaforă. Pentru fiecare figură retorică. Și poetul de pe versantul ritmului, deasupra rimei, în măsura exactă, în silabele orbitoare: „acea vrajă în mâini, goală pe scara agoniei, ora nefericită a scriiturii”:

Deschid cutia neagră unde este corpul meu
(ca simbol al iadului).

În acest fel André Cruchaga își desfășoară gândurile, cu un prestigiu excepțional care îl plasează în prima linie a poeților latino-americani. Cu un număr imens de poezii publicate care sunt ca aripile ce zboară deasupra vântului (uneori cu scurgerea de sânge pe eleroanele lor).

*forma ei de eliberare”, vers de Juan Ramón Jiménez.

©Teresa Moncayo López, Cádiz, Spania
© Traducerea Ioana HAITCHI, 10.04.2018, Klausenburg, România

ARS MORIENDI, LA FORMA DE SU HUIDA*
PRÓLOGO

La poesía de André Cruchaga no está basada en la forma sino hecha de pedazos de sentimientos y trozos de vida arrancada de su alma. En sus versos declara desterrar la máscara de aquéllos que agitan banderas y proclaman justicia, nos dice desde su debilidad básica de poeta “la sombra del tiempo que nos ha hecho renunciar al paraíso”. No hay versos que indiquen y que indignen más que esta reveladora afirmación. Por lo que su sentimiento se asemeja al ideal político de Unamuno tratando de contribuir a la formación de la conciencia y que se fija como un núcleo a lo largo de su vida, despejando en cada uno de sus lectores la noción de hombre libre dentro de un escenario grotesco donde los arribistas se interesan sólo en que sus honores sean considerados y además, hecho público. Una actitud propia también de Antonio Machado que da la mejor lección de dignidad de la política (siguiendo éste el modelo de Descartes). ¿Qué nos propone André Cruchaga?. Hacer poesía en medio de la ciénaga (como sustancia estancada) mientras pisamos la yerba que oculta el espacio florido. La contradicción como una atalaya inexpugnable que viene a extenderse y a unificarse mientras hallamos la verdadera identidad del hombre. En este sentido André es un poeta comprometido a través de sus versos (metáforas que se hacen ver por en medio de las rendijas abiertas) buscando tal vez la revelación de la palabra. Y llegado a este punto, me pregunto si nuestro poeta es un revolucionario o un místico?, esencialmente. La respuesta nos la da él mismo: “me encantaría ser el insecto imaginario del arco iris; flotar en la misma tinta del vuelo”… Es el lenguaje usual de Cruchaga, revestir los pensamientos de las más exquisitas metáforas irrumpiendo en su vuelo los contrastes de las sombras atravesando los cementerios:

Escribir sobre lápidas, los fragmentos
De mis propias ausencias”.

Siempre el verbo flameante hasta el delirio; viviendo al límite del aire, de los duelos, de los adioses; respirando las palabras, los sueños y los silencios frente al espejo (como símbolo de equidad en un país de desigualdades). Los silencios hablan y, a veces, contradicen a la palabra, atraviesan y descienden escalinatas y caminan sobre inscripciones fúnebres. Y le sirve al poeta para conectar con esa fuerza creadora que se convierte en un canal directo para su creación, donde la conciencia capta lo que existe en profundidad, por encima de otras capas aparentes. Pueden ser aposentos para descansar o pueden devorar las larvas de la palabra o, como dice André, “los silencios nos va dejando una camisa de cicatrices”. No en vano nuestro poeta va desplazando hábilmente los velos que cubren el nuboso horizonte y las horcas (como figuras retóricas) que se mueven en un plano superior y, desde ese ángulo, advierte la necesidad de una primavera abierta a las bellas prácticas:

“Necesito claridad de luces,
Librerías de entusiasmados estantes,
Alacenas con estrellas”.

El eco de la luz en su vuelo no alcanza sino a ser derribado por el “eterno pellejo de un país abandonado”. André sostiene en su hálito el propio color del invierno y los silencios amanecidos. Y golpea con versos las losas grises en un paisaje horadado (taladrado de parte a parte). Y se pregunta con esa punzada que corta la alegría ¿dónde están los vientos cálidos, dónde los pájaros, dónde los caminos sin riesgos?. Mientras le suena la voz del único enemigo auténtico, como un aviso de ultratumba, como una bruma que todo lo cubre, y que sustituye como un engendro a los ausentes arco iris, a la atalaya de libélulas (en el sentido figurado). La palabra es necesaria para liberar emociones y ansiedades, y para no llegar a los brazos de la provocación como una manifestación inesperada. Y dentro de ese tiempo sostenido, André aspira a ahuyentar a las sombras, “al viento amargo, a la congoja de un país que se comió los colores”.

Renacer con los claroscuros como un inicio de combatir la rigidez corrupta, de sacudir el tedio, de prescindir de ese concepto de abuso de poder (habitual en nuestra sociedad) a través de distintos mecanismos de coerción. Y ese es el goce extraño por el que nuestro poeta enciende antorchas en la vastedad de sus poemas escoltados siempre por la multitud de metáforas que reviste a los verbos, a veces, con mágica hermosura y, otras, con extraños engendros. Pero siempre desde la óptica de la razón y desde la idealidad. Una contradicción que hilvana con puntadas certeras y con conceptos bien clarificados (ya sea entre los dominios majestuosos de las alegorías y la realidad más efectiva). Todo se integra en ese ejercicio de vida atormentada de patria, de amores, de coherencia y de locura. Arrastramos nubes de polvo negro (como sustancia viscosa), campanas de pullas y sacudimos lirios en las úlceras; invertimos la luz que se aleja de puntillas y sembramos sonrisas de plástico, los discursos simbólicos, la ceremonia del entierro. Y las emociones se disparan y se diluyen como una guirnalda de amaranto, como un símbolo de amor y de muerte. Porque la masticamos como un enemigo que vigila a su presa. ¿Quién puede sostener este proceso?, dejar ese siniestro influjo que nos arrastra por rutas desconocidas ¿oscuras o azules?. Las leyendas cristianas prometen una existencia feliz (Shakespeare en Hamlet), lo contrario de las leyendas antiguas (Odisea de Homero) ¿hacía dónde vamos?. Según Vicente Huidobro, en Arte poética:

Que el verso sea una llave
Que abre mil puertas.

Según Rubén Darío en “Lo fatal”:

¡Y no saber adónde vamos
Ni de dónde venimos!…

André se asoma a una visión irónica y desencantada, al igual que las búsquedas de éstos, como ocurre en la “Epístola a la señora de Leopoldo Ligones”. Pero nuestro poeta no tiene contradicciones vitales a pesar de integrarse en la poesía Modernista.

Hay muchos elementos superfluos que avanzan como noctámbulos en su madrugada llena de astillas y que se manifiestan visibles en la metáfora como una amenaza en el horizonte. Y donde a veces necesita encontrarse con la idea súbita de su acabamiento. Una imagen impulsiva y brutal:

Siempre estoy de paso respirando las palabras que van conmigo
Sobre todo cuando no hay razones para quedarse.

Una manera de hacer un alto al fuego al enemigo. Él no conoce el olvido y no justifica la existencia de tantos muertos, de aquéllos que no pudieron hacerse viejos porque no lo dejaron (a pesar de la resistencia). “En las estaciones hay otros ojos moribundos iguales a los míos”.

Y rememora los días en el abrazo del alba, el brote de las ramas, la lluvia copiosa en las maderas, el camino de las palabras, la lumbre de ocote…

André Cruchaga no es indiferente a las tempestades, a aquéllas tormentas de niebla que le da un rumbo de tristeza, a aquéllas ataduras de la conciencia que lo mantienen en constante vigilia, a las enredaderas de piedras y a la vida que se vuelve escombro. Y asume que hay demonios y escapularios y ríos desvelados y lagunas de cielo. Siempre las paradojas en su anónimo espejo. Y los sueños como una necesidad de sobrevivencia:

Al otro lado del mar la espuma amarilla de la deshora, mientras
Brota el malecón mojado de luciérnagas.

En estos versos nos descube su carácter intimista y lírico por esa búsqueda de paisajes exóticos (propio de los románticos) auque no se caracteriza por la evasión de la realidad. Pero sí se hace presente la melancolía que le da un nuevo valor a su escritura.

Desde su HUMILDAD nos ofrece una perspectiva filosófica que tiene mucho que ver sobre su noción del Ser, en este sentido su pensamiento está muy cercano al de Antonio Machado, ambos tienen una voz afortunada y los dos se abren al simbolismo francés, también otros poetas sintieron la necesidad de aliarse a este movimiento (Verlaine, Mallarmé, Darío, Juan R. Jiménez…). Al filósofo se le puede pedir el esfuerzo de la claridad, pero no al poeta. No significa que Cruchaga no lo sea porque en el fondo, él modifica su experiencia a su realidad y es ahí donde halla sus equivalencias verbales para expresar sus estados de ánimo. Y eso presupone derrames de sangre sobre la tinta y atravesar el arco iris… Siempre las contradicciones que se establece en el recorrido del poema:

La niebla pasa persuasiva sobre las sienes,
Los días de páramo hacen lo suyo en el dintel, el espacio
De la respiración con sus árboles crecidos avanza el tiempo.

Para Cruchaga la noche es un referente de “sombras perversas” donde la respiración encuentra los caminos cerrados y donde la memoria está en medio del cieno:

Ya he caminado largos vuelos de ojos nocturnos. Los párpados
Quemados en la hoguera, los dedos llagados de tantas aceras,
El tinte profundo del presagio.

Y el interrogante como una constante en su poesía: ¿”Cómo sobrevivimos a esta deslucidez” me pregunto”?. La respuesta (según él mismo) son variadas y entre ellas: “No entiendo tanta perversidad encallada en la respiración”.

Él podría enseñarnos sus emociones, podría conquistar y reconquistarnos con sus versos, sorprendernos con las metáforas, impulsarnos con sus destellos de luz y de sombras, influenciarnos con su temática, emborracharnos de ritmo y vapulearnos con su lenguaje. Pero seguiremos desvistiendo a aquéllas imágenes hasta dejarlas vírgenes. Lo cual significa que su espíritu se encuentra entre sus más íntimos lectores. A pesar de aquellos pensamientos hondos no revelados. A pesar de su huida ante las multitudes. A pesar de su silencio (siempre habrá una ventana abierta, un espacio clareado) por donde podamos deleitarnos con esa pureza metafórica, a veces, difícil de dominar. A pesar y, aunque él insiste en que “prefiere el camino llano del surco, el arroyo en la cópula íntima y que huela a tierra la espiga”. Y para dejarnos aún más desconcertados, añade: “busco la sencillez de las palabras y no ese pasadizo de túneles secretos”. Por lo que fundimos el conceptismo con el culteranismo y encontramos una mezcla de idealismo y realismo donde André practica siempre la poética del ingenio conceptual, como pinceladas de armonía en cuya mixtura aparece el reflejo deslumbrante y la angustia emocional como dos signos o trazos que nos permite conjeturar sus estados de ánimos, sus arrebatos testimoniales su defensa a ultranza de su país que lo rompe por dentro: “en el silencio del cuerpo, en la altura del lecho de los ríos, muero, es un ir a diario, tocando la hora de las puertas”.

Los símbolos se vuelven grises, los ecos sepultados, las figuras míticas postergadas en las sombras. Si acaso describir tus poemas es embarcarse en una metáfora?. Y dónde la parte soñada?. La aventura para introducirme en tu memoria y hallar sólo residuos de realidades rotas, de viajes ahogados. Y sonreímos irónicamente para no desfallecer e intentar reconquistar algo bello de ese fondo (si quedara). El horizonte nos ofrece caminos para conquistarlos, azules horizontes complejos e inexplorables. A veces como un monstruo que se desplaza como un río de aguas turbias. Y otras, como un lecho de espumas blancas (todo se deshace, como el hielo en la cálida tarde o, haciendo uso de la hipérbole, también el estado de ensoñación). Siempre los ecos y los espejos (según Machado) „son ojos ciegos que miran los ojos con los que veo” o, según Octavio Paz „el espejo que soy me deshabita”. „En realidad, nada queda de los años”. André se mide con su propia fuerza sin otro pretexto que fortificar su alma frente al Judas de la muerte que le sacude por dentro como un vendaval que lo dejara deshecho: “toca morder la piedra en el trasfondo de la esperanza, librar todas las batallas terrenales”. Y como una rueda de emociones va girando su espera a la muerte, a esa sombra que se prolonga por la vertiente de tantos perfiles. Acaso librar esa batalla es una excusa para dar vía libre a sus versos?. Sería como mandar a los guerreros a una guerra dudosa…, agregar el cuerpo mutilado la prueba cierta. Los versos con la sangre derramada por cada costal de la metáfora. Por cada figura retórica. Y el poeta en la vertiente del ritmo, en la cima de la rima, en la certera medida, en las deslumbrantes sílabas: “aquél hechizo en las manos, desnuda la escalera de la agonía, la hora infeliz de la escritura”:

Abro la caja negra donde está mi cuerpo
(como simbología del infierno).

De esta manera desarrolla André Cruchaga sus pensamientos, con un prestigio excepcional que lo sitúa en la primera línea de los poetas latinoamericanos. Con un inmenso número de publicaciones de poemarios que son como alas que sobrevuelan los vientos (a veces con derrames de sangre en sus alerones).

© Teresa Moncayo López
Cádiz, España

*la forma de su huída”, verso de Juan Ramón Jiménez.

 

Semnatura Ioana-page-001

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s