Bilete de papagal

Vă anunț că am participat anul acesta la Festivalul Internațional de Literatură ”Tudor Arghezi”. Am trimis 14 poeme la secțiunea Bilete de papagal pentru care juriul mi-a acordat nota 7,12.

O notă mică, ce să-i faci, dacă nu ”mi-am tăiat venele și nu am fost violată”, vorba cuiva. Nu sunt specialistă în concursuri, nu agreez așa-zisele poeme abstracte, acele scrieri care n-au nicio vibrație și unde apare cel mult o metaforă cu dichis, dar metafora nu face poezia. Poezia nu se sprijină pe cuvinte, ci le înalță.

La secțiunea Bilete de papagal a câștigat Nicoleta Crăete. Se răsucește Arghezi în mormânt! Și toți câștigătorii sunt de peste munți. N-o să vedeți un ardelean, doamne ferește! Cum să câștige ”ungurii” un premiu românesc de literatură?

Nu mă deranjează nota, e doar o apreciere a unui juriu, ci mă deranjează cine a câștigat. Da, pentru că știu cine e și ce scrie.

Aveți aici câștigătorii de anul acesta:

http://www.gds.ro/Actualitate/2018-05-21/gorj-palmaresul-festivalului-international-de-literatura-tudor-arghezi,-2018/

Iată poemele mele trimise cu motto-ul: Trebuie să fii curat pentru ca adevărul să te suporte.

Mandale

Se urcӑ greu, ai nevoie de bolţi,
Drumul pân’ la tine se scrie pe pietre,
Pe oasele trudite ale tӑcerii
Ce macinӑ Mandale pe floarea de colţ,
Zӑpada ce intrӑ sub coastele serii
Înmoaie tӑcerea în apӑ sfinţitӑ
Şi apoi ucide doar setea de glonţ.

Inimӑ, în odӑiţa ta s-au înghesuit cerbii
Şi în coroanele lor e pӑstratӑ aghiasma
Ce ridicӑ rugӑciunea la cer.

Cu agonia ierbii retezatӑ de coasӑ te asemӑn,
Cu orologiul-anticar ce bate grimasa bufonului la masa regelui,
Cu apa ce curge învolburatӑ dintr-un sloi de petale,
Cu bufniţa cӑruntӑ a dimineţilor de iarnӑ
Când zӑpada e verde şi dimineţile taie tristeţea de flutur
Şi sfâşie aerul cu Mandale.

De inimă albastră (I)

Tot ne ţinem de inimi,
Sӑ nu ne rӑsarӑ plecӑrile,
Acele pӑsӑri smucind paradisuri.
Vulturii au în ciocuri luminile,
Toate luminile,
Comete de cearӑ
În cerul ce-şi adoarme
Stele cu miile.

Mӑ scald în suişuri
Descânt ciocârliile
În iubirea lui “niciodatӑ”
Ce-mi roteşte iubirile,
Pe acoperişuri e pulbere
Mai dulce ca mierea,
Acelaşi albastru
Sӑ-mi închine veciile.

Linu-i lin

Ninsoarea e blândeţea ce adoarme pӑmântul,
Pacea vie a durerii în care seminţele îşi iartӑ poverile,
Copiii nenӑscuţi ai apelor ce sug la sânul poveştilor de iubire
O altӑ ninsoare mai albӑ pe umerii gândului.
Ninsoarea e amintirea de tata,
de plecarea lui preasfioasӑ de liliac înflorit,
De îmbrӑţişarea ce o port sub coasta mea cea stângӑ
Pulsându-mi sub cӑmaşӑ.
Ninsoarea e poveste fӑrӑ sfârşit.

Luţӑ salbӑ sӑlbioarӑ

Luţӑ salbӑ sӑlbioarӑ,
Zbor cu gândul într-o sarӑ,
Zilele îmi sunt veşminte,
Paserile, jurӑminte,
Ochiul meu lunӑ îşi face,
Dor de braţe, de soroace,
În cӑrare sӑ-mi rӑsare
Inimile sӑlbioare,

Cele ce te-or alungat
Sӑ le plâng pe înserat,
Sӑ le cânt sӑ mi te-aducӑ
Gândul când s-o face nucӑ,
Iarӑ coaja îşi desface
Inimӑ în trei soroace.

Aşa-mi cânt doru’ de tine,
Aşa-mi plâng în luţӑ albӑ,
Stelele au ochii salbӑ
În veşmânt de Florentine.

Prӑdӑtorii

Prӑdӑtorii de stele împrӑştie bucӑţi de cer,
Dilatӑ orbitele nopţilor şi cautӑ o altӑ pradӑ,
Pentru ivirea zorilor şi-au lӑsat în arcadӑ
Hӑitaşii zӑpezilor.

Prӑdӑtorii de umbre îndoapӑ cerul cu piatrӑ,
Le înscriu în orbite cu aripi de flutur ciobit,
E un alb imaculat între-a iubi şi a iubi,
E o hӑitaşӑ de soartӑ.

Prӑdӑtorii de iubire înşfacӑ hӑul în castele-iele
Pânӑ la atingerea petalei de rozmarin,
Ȋmbrӑţişeazӑ stropii de ploaie în suspin,
O hӑitaşӑ de stele.

Tratat de pace

Creanga firavӑ de tei, umedӑ şi rece,
Are braţul prӑbuşit al soldatului,
Are gustul lacrimei ce-l plânge
În iarna asta mai albӑ ca îmbrӑţişarea copilӑriei,
Sentinţa de iubire stӑ icoanӑ începutului,
Când livezile de meri aveau sâmburii
Înfӑşaţi in rodul veşniciei.

Gloanţele înşirӑ Spovedania pe cerul vesperal
Cu Iisus încӑ pe cruce,
Iar clopotul bate de slujba Vecerniei,
Când ruinele plâng firul nenӑscut de iarbӑ,
Ce îndoapӑ cerul cu praf de puşcӑ.
E pace.

Nimicuri într-o zi de luni

Mi-e dor de vocea lui,
sӑ povestim nimicuri într-o zi de luni.
Uite, vezi, anul trecut pe vremea asta
ningea mai rӑu ca de Boboteazӑ.
Eram ţintuiţi în ferestre ca pӑpuşile
în vitrine îmbrӑcate în straie de Crӑciun.
De data asta sӑ nu mӑ cerţi aşa de tare,
mӑ dor oasele de la atâtea iertӑri
şi n-aş vrea sӑ-mi rup vreunul.
Cu trecerea vremii stau înscrise
în poveştile de la urӑ spre dragoste.
A noastrӑ e în osul Iliac, stӑ cuminte şi aşteaptӑ
încӑ o iarnӑ, cât o sfântӑ zi de joi.
Sӑ-mi povesteşti la ureche, încӑ aud bine cu amândouӑ,
am rӑbdare, doar iarna leneveşte o jumӑtate de an,
ca o bisericӑ tânӑrӑ cu clopotul crud,
ce oblojeşte neputinţele cu limba-i înţeleaptӑ.
Sӑ mӑ ţii în braţe pân’ om rӑsӑri ca florile de colţ
împrejmuite de nimicurile noastre,
spuse într-o zi de luni dintr-un an pereche.

Ȋn inima ta de bӑrbat

Ȋn inima ta de bӑrbat stӑ ascunsӑ o femeie,
O mamӑ, o iubitӑ, un cântec de fecioarӑ,
Zadarnic vor sӑ o spulbere zmeie,
Se agaţӑ de sӑrut, de îmbrӑţişare,
Ca un copil nou-nӑscut.

Ȋn inima ta de bӑrbat stӑ ascunsӑ o femeie,
Mereu aceeaşi, nu îmbӑtrâneşte,
Nu poate muri, nu o striveşte,
Nici apa tulbure din sarea lactee,
Nici coasta lui Adam de împrumut.

Ȋn inima ta de bӑrbat stӑ ziditӑ o femeie,
O Anӑ, o altӑ preasfântӑ fecioarӑ,
Ce-şi portӑ alaiul în cӑmӑrile de cearӑ
Urzind lumina în care de stele
Mereu ca pe-un tainic sӑrut.
De inimă albastră (II)
Dusӑ pe gânduri şi rӑsucindu-mi o şuviţӑ de pӑr,
sprijineam un pomete de rӑutatea lumii
şi nu mӑ întrebam de nimic.
Nici de ce era o linişte neobişnuitӑ într-un vacarm
şi nici de ce limbile ornicului erau rӑsucite
şi arӑtau ora fӑrӑ îndoiala secundei.

În golul acesta umplut cu arsura gleznei drepte,
n-am avut nici mӑcar un pumn de zӑpadӑ sӑ-mi netezesc ridul
care bântuia de pe-o geanӑ pe alta şi mi se pӑrea
cӑ seara semӑna cu o povaţӑ cuminte
de a pӑstra amintirea ta din prima zi,
atunci când nu ştiai scrie niciun teiubesc despӑrţit
şi ce bine era, cӑ nu mai lӑsai loc de respiraţii inutile.

Mӑ fac vinovatӑ pentru toate despӑrţirile de cuvinte,
pentru toate poemele prea lungi întinse de pe o carte pe alta
și ce bine cӑ tot eu mӑ pot ierta, uite-aşa,
rӑsucindu-mi o şuviţӑ de pӑr, fӑrӑ sӑ mai scriu nimic înşelӑtor
despre ce-ar fi putut fi. Ce-o fi, o fi, Ioanӑ,
Lasӑ, cӑ lumea e rea, nu-ţi mai pune cenuşӑ în cap,
Cӑ bӑrbatu’ tot bӑrbat, ”sfânt în icoanӑ”, ce, nu ştii?
A zidit-o pe Ana şi ce dacӑ?
A fӑcut-o vinovatӑ pe Eva, ţi-aduci aminte?
Mi-aduc, nu mi-aş mai aduce…şerpi şi mere,
A naibii livadӑ cu gardu’ ei gӑurit.
Acuma îi trimit carte cu poema lui
pe care mi-a scris-o pentru zile negre,
sӑ-l iert de s-o putea.

Uite-aşa, sprijinindu-mi un pomete de rӑutatea lumii,
fӑrӑ spovedania secundei
îmi umplu ridul cu imaginea ta din prima zi,
când scriai teiubescuri legate în şuviţele mele.

 

Ce tristeţe aducӑtoare de pace…

Ce tristeţe aducӑtoare de pace
îşi linge degetele de miere
şi câtӑ nesӑbuinţӑ în vorba mieroasӑ
îmbӑtatӑ cu apӑ rece,
rece e şi izvorul de apӑ sӑratӑ,
ce cu toate ploile mele de varӑ
n-au reuşit sӑ te scoatӑ din ocnӑ.
Caldӑ şi blândӑ am vrut sӑ-ţi fie povara
lӑsatӑ pe umeri de frunzele tale,
dar ce greu îmi este sӑ te acopӑr
cu teiul meu înţelept
ce îşi linge degetele de miere
îmbrӑţişat în cuvânt.
Acelaşi liliac ne creşte pe umeri,
Ce rosteşte în cercuri o altӑ iubire,
Mireasmӑ în rugӑciune,
Eu despre tine,
Tu despre vânt.

 

Poem simplu

Nu toatӑ viaţa poţi cӑlca pe stele fӑrӑ sӑ-ţi pese
Şi talpa sӑ-ţi fie netedӑ precum cea de copil.
Vine o vreme când mersul pe apӑ te-ar putea învӑţa marea,
Citind în lumina stelelor cioburile din tӑlpi.

Ai rӑmas şchiop de liliac şi de primӑvarӑ,
Toamna e trecutӑ şi iarna îţi dӑ târcoale,
Un anotimp gol pe creştet se aşazӑ
Ca o mireasӑ uitatӑ în altar.
Totul se plӑteşte, aici sau în stele,
Sarea rӑmâne sare şi vama, vamӑ,
Ana, Anӑ şi Manole, zidar.

Fӑuritorii de zile sunt ascunşi în inimi
Şi inimile în sufletul umil,
Nu toatӑ viaţa poţi cӑlca pe stele fӑrӑ sӑ-ţi pese
Şi talpa precum cea de copil sӑ îţi fie,
Ne-om întâlni, de va fi,
Într-o priceasnӑ,
Într-o curӑţie.

 

Pradӑ tӑcerii

Cuvântul rӑmâne orfan,
între mine şi tine doar umeri lӑsaţi
pierduţi într-un contur plin cu rӑni.
Singurӑtatea scrie poeme
şi nimicul se şterge la ochi cu pomeni.
Te-am sӑrutat şi ieri, te sӑrut şi azi
în acelaşi ritual de neatingere,
atunci când buzele cautӑ genele zilelor
şi se pierd în ploaie.
Ȋn drumul spre casӑ,
doar umeri sprijiniţi în pumnii buzunarelor,
tӑlpile cerului au bӑtӑturi în cӑlcâiele florilor
şi florile învaţӑ rostogolirea pӑsӑrii
deasupra tӑcerii.

Vinul meu de zestre

Mi te rӑsuceşti mereu în fuga ta,
Colier mi te faci risipind iubirea,
Urmele fagilor din ghitӑrile morilor de vânt
Dau ghes lui Cervantes de-a mângâia o altӑ clipӑ
Firavӑ şi pletoasӑ ce limpezeşte dimineţile unui gând,
Vieţuieşte potopul înaintea cântӑrilor, iar sub pleoape,
Doar un licӑr de lunӑ dezmierdat de cuvânt.

Unde sӑ te mai caut, unde?
Ieri nu, azi nu…
Alte zile nu mai ştiu numӑra în grӑunte.
O sӑ-mi caut de citit în zilele de joi,
Când îţi spuneai în barbӑ,
Cӑ floare sunt trubadurului
Şi cӑ aşa ai bӑut cu tata încӑ un pahar
Din vinul meu de zestre.

 

Sărutul plămădit

a rӑmas un stingher într-o icoanӑ
sprijinit de trei mere
şi acoperit cu o ştergurӑ,
ca un parastas înainte de coacere.
I se închinӑ şi îl sӑrutӑ evlavioase
cu sufletul roşu.
Dimineaţa îşi spalӑ buzele cu trandafiri,
prânzeşte cu iasomie,
iar de cinӑ, stele şi clopote albe.
Dupӑ slujba de înviere,
se ascunde în fiece cuminecӑturӑ.
De Petru şi Pavel,
De Duminica Tuturor Sfinţilor,
De fiecare sfânt ocrotitor,
Icoane ce sărută sărutul.

Semnatura Ioana-page-001 22.05.2018, Klausenburg

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s