MONŞER, Editura Grinta, 2016, autor, IOANA HAITCHI

lumea poetului este în întregime alcătuită din cuvinte menite să te apropie de esenţa ei şi să provoace efecte asupra cititorului, această poziţie plasându-l pe poet implicat în propria realitate pe care o semnalează cu elemente foarte atent alese şi bine îmbinate pentru a o reinventa mereu

şi, iată modul natural prin care poezia devine vizibilă, capabilă să uimească, să aducă în prim-plan perspective noi de comunicare, spectacole de explorare a unor dimensiuni mai mult sau mai puţin accesibile, un mod de a simţi şi de a trăi nenumăratele forme ale frumuseţii

prin urmare, devine evident că vorbesc despre poezia sensibilă şi elaborată a Ioanei Haitchi, poezie din volumul Monşer, „o ladă de zestre” în care Ioana aşază „catrinţa” şi „cămaşa ascunsă de potop”, „dimineţile fragede”, „curcubeiele” şi „fluierul de os” aşa precum omul se alege şi „seamănă după loc şi împunsătura timpului”

în felul acesta „ne-am luat de mână la o plimbare/pe unde umblă cerurile atunci când norii/au desăgile prea pline/să ne mai amăgim/că se vor naşte bărbaţi care să ne sărute mâinile”, că doar nu degeaba aceeaşi zodie „ne ţine în braţe” pe noi şi „iubirile pământului” –cât de simplu e ca lumea simţurilor să-ţi fie suficientă şi uşor de purtat, nu-i aşa?

nu întâmplător un poet important se apropie, prin aprofundarea sensurilor, de libertatea pe care o oferă producerea propriilor stări de graţie, a rafinamentelor în vers

e urmarea faptului că actul poetic e împlinit aşa cum trebuie, ba mai mult decât atât, şi cititorul se va reinventa folosindu-se de textul poetic, acesta devenind cu atât mai incitant cu cât nu oferă răspunsuri, ci stârneşte un şir de întrebări, motivul iată-l:

„pe tine te-a atins Nichita cu aripa lui, norocosule/ai un talent preapretenţios cu toate nopţile/ce dacă la început cuvintele se aşază/pe un parchet lucios în faţa unei oglinzi poetice?/le iei, le aduni şi le roteşti vertical şi foarte concentrice/pe tine te-a atins Nichita,/nu te poţi vindeca de eleganţă, de nelinişte”

cum să te vindeci când „clepsidrele, toate leneşe,/cu firul de nisip mai gros decât mierea,/mestecă sfătoase şi oacheşe”, când „ai putea găsi printre visători/Atlantidele cocorilor” şi „poţi admite că norii nu mai sunt/bocitoarele buletinelor meteo”?

„de aceea îţi spun, un zmeu ar fi mai potrivit/să înfunde cârciumile cu femei frumoase pe genunchi” şi câte şi mai câte alte rosturi „zidesc alte Ane/când sobele mocnesc/odele milei”, „când prea gros e stratul de miere/şi răvăşite de arc stelele pier,/luminând doar speranţa din ele”

iar dragostea, un fel de transă în care intră nu numai fiinţa, dar şi universul în relaţie cu aceasta, devine o componentă importantă a volumului, deşi tot timpul suferă deformări, amânări, constrângeri – ce-ar fi, însă, dacă sentimentul nu ar fi dublat de obiecţii, până la urmă transformate în mijloace de obţinere a unor efecte, a unor forme diferite de manifestare lirică, dar care, la nivelul întregului sunt totdeauna pretenţioase, tocmai pentru că vor constitui premisa oricărui alt lucru

mai mult, lumea care se naşte se identifică cu forma deschisă spre idealizare, ambele interferându-se într-o realitate completă, în stare să redea perfect emoţia, starea sau gândul

vorbesc despre „hamacul timpului” în care ea „dormea dusă la pieptul lui,/inorogii sunau din cornul coapselor/prăvălind ecoul tolănit în linişte”, „şi nu ştiu cum suntem,/n-am apucat să-ţi potrivesc,/să-ţi potrivesc menuetele,/dar cu siguranţă, poeziile,/ale noastre poezii se iubesc”, pentru că „numai tu ai ştiut/că cea mai frumoasă frumuseţe/este atunci când mă cuprinzi/şi de pe umăr îmi începi un alt sărut”, toate acestea „sunt doar scadenţe pentru muritori,/ecouri înfundate în pereţii unor case/ce-şi obosesc purtările printre ogaşe/în scările urechilor”

iată de ce „veşnicia a rămas o fată frumoasă” iar nemurirea o să ne găsească „într-o poziţie incomodă pe scara asta…/măcar să ne păstrăm echilibrul cu o îmbrăţişare,/un picior, tu, un picior, eu”

iată de ce „mă bucur mai mult decât mă doare/trăiesc şi iar trăiesc”.

© Daniela Toma, Monitorul de Poezie, Anul 2, numărul 16, martie 2020

Monitorul_de_poezie_Revista_foileton_cu

Semnatura Ioana-page-001

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s