SUFLET GOL (ALMA DESNUDA)

Sunt un suflet gol în aceste versete,
Suflet gol ce răvăşit și singur
Îşi va lăsa petalele împrăștiate.

Suflet ce poate fi un mac,
Ce poate fi un crin, o violetă,
Un bolovan, o pădure și un val.

Suflet precum vântul ce uşor se nelinişteşte
Ori deasupra mărilor, hohoteşte
Ori dulce dormit într-o deschizătură.

Suflet ce adoră peste altarele sale
Zeii ce nu se coboară la orbi;
Suflet ce nu cunoaşte îngrădirea.

Suflet ce a fost uşor de dominat
Cu o singură inimă ce a plecat
Pentru ca în sângele-i cald, să se adape.

Suflet ce atunci când este în primăvară
Îi spune iernii ce întârzie: întoarce-te,
Aruncă peste preerie, zăpadă.

Suflet ce atunci când zăpada se diluează
În tristețe, plânge pentru trandafirii
Cu care primăvara ne-nconjoară.

Suflet ce uneori e liber ca fluturii
Unui câmp deschis, fără a fixa distanţa
Şi le spune: deasupra lucrurilor, fiţi.

Suflet ce a murit de parfumul
Unui suspin, de un verset în care se roagă
Fără a-şi pierde puterea şi eleganţa.

Suflet ce nu știe nimic și totul neagă
Și negând ce e bun, binele-i propice
Când este negat, mai mult se dăruieşte.

Suflet obişnuit a avea încântare,
Atinge suflete, disprețuieşte urma,
Şi simte în mână o mângâiere.

Suflet ce mereu e nefericit
Ca adierile ce vin şi pleacă;
Suflet sângerând ce neîncetat îşi închipuie

Că va fi navă în marşul stelei.

© Alfonsina Storni
© Traducerea Ioana Haitchi, 25.02.2015, Baden – Baden
Foto: Alfonsina Storni


ALMA DESNUDA

Soy un alma desnuda en estos versos,
Alma desnuda que angustiada y sola
Va dejando sus pétalos dispersos.

Alma que puede ser una amapola,
Que puede ser un lirio, una violeta,
Un peñasco, una selva y una ola.

Alma que como el viento vaga inquieta
Y ruge cuando está sobre los mares,
Y duerme dulcemente en una grieta.

Alma que adora sobre sus altares,
Dioses que no se bajan a cegarla;
Alma que no conoce valladares.

Alma que fuera fácil dominarla
Con sólo un corazón que se partiera
Para en su sangre cálida regarla.

Alma que cuando está en la primavera
Dice al invierno que demora: vuelve,
Caiga tu nieve sobre la pradera.

Alma que cuando nieva se disuelve
En tristezas, clamando por las rosas
con que la primavera nos envuelve.

Alma que a ratos suelta mariposas
A campo abierto, sin fijar distancia,
Y les dice: libad sobre las cosas.

Alma que ha de morir de una fragancia
De un suspiro, de un verso en que se ruega,
Sin perder, a poderlo, su elegancia.

Alma que nada sabe y todo niega
Y negando lo bueno el bien propicia
Porque es negando como más se entrega.

Alma que suele haber como delicia
Palpar las almas, despreciar la huella,
Y sentir en la mano una caricia.

Alma que siempre disconforme de ella,
Como los vientos vaga, corre y gira;
Alma que sangra y sin cesar delira

Por ser el buque en marcha de la estrella.

© Alfonsina Storni

(articol preluat de pe blogul “Vorbe faine din Ardeal by Ioana Haitchi”)

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

Semnatura Ioana-page-001

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s