TULBURARE INTERNĂ (TURBACIÓN INTERNA)

La fel ca acest peisaj exterior care mă conturează: devastat. 
Și mai mult, care mă învăluie. Și anume: râu de un roșu atât de frumos, fără pește; 
munte de aur, fără frunze; zone galbene, calcinate.
Juan Cobos Wilkins


Totul a fost clădit ca un templu de reci chiparoși pe răsuflare.
Distanța ne încolțea de fiecare dată cu tăișul indiferenței sale.
În profunzime, rătăcirea noastră se învârtea mereu, ca o monedă oarbă
în care nu știai niciodată cursul, nici sunetul atingerii pietrei sau cerului.
Și, deși focul era mereu acolo, înverșunarea lui avea abisuri.
Știu, poate ca o pasăre în derivă în mlaștină;
Respir fără să știu ce e de cealaltă parte a râului: dacă e doar frunziș,
presimțire, larvele care mușcă și îmi devastează rana
sau este vocea aceea îndepărtată care se mișcă în voie ca un animal domestic
prin gândurile mele și mă aruncă în prăpastia nopții.
De multe ori este grea vânătoarea ezitantă al umbrelor, iarna fără de ea
și fereastra izgonită care își asumă ficțiunea ca pe un scenariu de film.
Amintirea încă dezvăluie casa și luminoasa piele a furtunii,
ca acel murmur al mării care se aude din depărtare.
Cert este că am răsărit dintr-o stare de levitație și de mirare.

Din cartea: Focul cheilor invizibile, 2021

© André Cruchaga
© Traducerea: Ioana HAITCHI, 20.06.2021, Klausenburg




TURBACIÓN INTERNA

Igual a este paisaje exterior que me circunda: devastado. 
Y más, que me circuncida. A saber: río tan bello rojo, sin peces; 
montaña del oro, sin hojas; áreas amarillas, calcinadas.
Juan Cobos Wilkins

Todo estaba previsto como un templo de cipreses fríos en el aliento.
La distancia cada vez nos iba arrinconando con su filo de indiferencia.
En nosotros el extravío fue siempre circular como una moneda ciega
en el que no se sabe el rumbo, ni el sonido al tocar la piedra o el cielo.
Y, aunque el fuego siempre estuvo ahí, su verdor tenía abismos.
Lo sé, acaso, como un pájaro a la deriva del páramo;
respiro sin saber qué hay al otro lado del río: si es solo hojarasca
el presentimiento, las larvas que muerden y devastan mi herida,
o es esa voz remota que adrede se desplaza como animal doméstico
en mis pensamientos y me avienta al barranco de la noche.
Con frecuencia es duro el pez titubeante de los grises, el invierno sin ella
y la ventana desterrada que asume la ficción como un guión de película.
El recuerdo todavía revela la casa y la piel luminosa de la tempestad
como ese murmullo del mar que se escucha desde lejos.
Lo cierto es que amanezco en un estado de levitación y desquicio.

Del libro: Fuego de llaves invisibles, 2021

©André Cruchaga
Imagen Pinterest


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s