NAVIGATOR (NAVEGANTE)

Să știți, navigatorilor: cântecul sirenelor este stupid și monoton, 
conversația lor plictisitoare și neîncetată; corpurile lor sunt acoperite 
cu solzi, pline de alge și sargase. 
Carnea lor a pește miroase.
Salvador Elizondo

Uneori visez că sunt Ulise într-o mare de circumstanțe reci.
Sau o creatură de sare bronzată de o anumită lumină totală a lumii subterane.
Agláope în nebunia paranoiei mele, înger în flăcări
în mijlocul apelor întunecate: creatura cu mâinile-i oarbe mă dezbracă,
orbește zidurile inimii care ne umplu de nisip,
orbește umbrele apei ca niște monede din piatră oxidată.
În degetele algelor se estompează orizontul, 
poate magma unor creaturi virgine care îmi scrutează calea.
În extaz, un abis de pești mușcă din flancuri; și așa este
extazul lor, încât aud întregul cor al săgeților navelor
care-mi trec peste torace; chiar și inima mea învelită în giulgiu se ridică
de pe lespezile rămase din acel gol cu crâmpeie de praguri
interzise: toată nebunia mea este pe acea colină cu piepturi înalte.
Este iarna genitalilor care joacă în bordelul iernilor.
Dintre toate drumurile, acesta de spumă și accent de botez.
Aceasta în care fiecare început devine singurătate și cenușă jubiliară.

Din Drum dispers, 2021

© André Cruchaga
© Traducerea: Ioana HAITCHI, 02.07.2021, Klausenburg



NAVEGANTE

Sabedlo navegantes: el canto de las sirenas es estúpido y monótono, 
su conversación aburrida e incesante; sus cuerpos están cubiertos 
de escamas, erizados de algas y sargazo. 
Su carne huele a pescado.
Salvador Elizondo

A veces sueño que soy Ulyses en un mar de circunstancias frías.
O de una criatura de sal curtida por cierta luz total del inframundo.
Agláope en el desquicio de mis paranoias, ángel en llamas
en medio de aguas oscuras: la criatura me desviste con sus manos
ciegas, ciegas las paredes del corazón que nos colman de arena,
ciegas las sombras del agua como monedas de piedra oxidada.
En los dedos de las algas se difumina el horizonte, 
quizás el magma de criaturas vírgenes que se asoman a mi camino.
En el arrebato un abismo de peces muerde los ijares;  y es tal
su arrobamiento, que escucho todo el coro de los dardos de naves
que cruzan sobre mi tórax: hasta mi corazón amortajado se levanta
de las losas quedadas de ese vacío con peñascos de umbrales
prohibidos: toda mi locura esta en esa colina de pechos altos.
Es el invierno de los genitales que juega a prostíbulo de inviernos.
Entre todos los caminos, este de espumarajo y bautismal acento.
Éste donde cada amanecer se hace soledad y jubilosa ceniza.

De Camino disperso, 2021

© André Cruchaga
© Obra pictórica de Lars Kristian Hansen


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s