CLIPA OGLINZILOR (INSTANTE DE ESPEJOS)

În cicatricele pe care ni le oferă timpul, nu există niciun fel de poliță,
ci un glas anchilozat și firav, mutilat în ecourile sale.
Toată molima distilată de oglinzi are uscăciunea poleielii.
Tot pumnul vlăguit al respirației este un calambur anasonat de ferestre
sau o frântură de foc ce se dezlănțuie în vânt.
Uneori e surd frigul care se agață de pori, îngust ca pălăvrăgeala 
țării, dubios ca cimitirele din apropiere.
Pleoapele golesc paloarea aromelor apropiindu-ne de abis.
Nu-mi pot imagina alte oglinzi ale acestui întuneric dedicat spinilor.
Bucuria, de asemenea, suscită țurțuri, ca niște acoperișuri sfârtecate de iarnă.
Begoniile au perspectiva lor, așa cum se întâmplă cu șlițurile, cu scuipătoarea
numerelor, cu azilurile supraîncărcate de respirație, 
cu ziua de azi, aici, amorțită de 
schelete și de zoologica transcendenței.
În judecata de apoi, se deschide morfologia poreclelor
și acea batistă în care botezăm saramura.
Istoria răsună de cădelnițe surde și de acoliți, de guacale
în care se botează orice viziune a viitorului. Înflorește acomodarea
sau acel moment celebrat de pradă și viclenie și acea dorință de a mușca din 
carne până când se ajunge la inevitabil: zborul intens al unei muște. 
Se ascultă pilda și apoi, tăcerea, ca o  înmormântare.
Se spune, atunci, unde e ceea ce simte ultima lacrimă.
Barataria, 2016

Din cartea: Focul cheilor invizibilie, 2021

© André Cruchaga
© Traducerea: Ioana HAITCHI, 22.06 – 06.07.2021, Klausenburg
Foto: Internet



INSTANTE DE ESPEJOS

En las cicatrices que nos va dejando el tiempo, no existe póliza alguna,
sino una voz arracimada y ensombrecida, mutilada en sus ecos.
Toda la polilla que destilan los espejos, tiene sequedad de baldosas.
Todo el puño de vocales del aliento, es un calambur anisado de ventanas,
o un pedazo de fuego que arrecia con el viento.
A veces es sordo el frío arrimado a los poros, estrecho como el palabreo 
del país, dudoso como los cementerios aledaños al vecindario.
Los párpados vacían la palidez de los aromas cercanos al abismo.
No me imagino otros espejos a esta oscuridad devota de las espinas.
La alegría suscita goterones como los techos sajados por el invierno.
Las begonias tienen su propia perspectiva, algo así pasa con las raguetas,  con la escupidera de los números,  con los asilos sobrecargados 
de la respiración,  con el hoy, aquí, adormecido 
de los esqueletos y el zoológico del trasunto.
En las postrimerías, uno abre la morfología de los sobrenombres,
y ese pañuelo donde bautizamos la salmuera.
La historia retumba de incensarios sordos y acólitos, de guacales 
donde se bautiza cada atisbo de futuro. Florece el acomodo,
o ese momento célebre de rapiña y artificios y esa gana de morder
la carne hasta llegar a lo inevitable: el vuelo derretido, de una mosca. 
Uno escucha a la almohada y al silencio, después, como un entierro.
Queda dicho, entonces, en dónde es que se siente la última lágrima.
Barataria, 2016

Del libro: Fuego de llaves invisibles, 2021

© André Cruchaga


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s