La sfârșit a fost verbul (En el final era el verbo)





Ca și cum ar fi umbrele umbrelor care îndepărtează cuvintele,
fumegai rătăcind emanat de gura vântului,
așa mă împrăștie, mă uită în fața porților tăcerii.
Ele sunt mai puțin decât ultimele nuanțe ale unei culori, decât un suspin în iarbă;
fantasme care nici măcar nu seamănă cu ceea ce au fost.
Apoi nu va mai fi nimic care să le țină locul,
nimic care să nu se identifice cu numele Lui de la piele până la os?
Și eu aceea care m-am adăpostit în cuvinte ca în leagănul revelației
sau care am întemeiat lumi de viziuni fără fond
pentru a schimba grădinile Edenului pe pietrele vocabulei.
Și nu am încercat eu să pronunț invers toate alfabetele morții?
Nu a fost acesta triumful tău din tenebre, poezie?
Fiecare cuvânt la imaginea unei alte lumini, la asemănarea unui alt abis,
fiecare cu suita lui de constelații, cu al său cuib de vipere,
dar gata să coase și să descoase din propria-i parte universul
și să se lipsească de mine până la ultimul nod.
Prelungiri nelimitate pliate sub semnul unei aripi,
se urzesc ca niște zdrențe pentru a lăsa să treacă suflarea halucinantă a zeilor,
se inversează unde misterul se dezvăluie,
unde aruncă unul câte unul succesiv văluri, succesiv nume,
fără a se ajunge vreodată la inima închisă a trandafirului.
Am vegheat încastrată în gheața arzândă, în focul înghețat,
traducând fulgere, deslușind dinastii de voci,
într-un cod la fel de indescifrabil precum cel al stelelor sau al furnicilor.
Am privit cuvintele în bătaia luminii.
Am privit progeniturile lor întunecate defilând până la capătul verbului.
Am vrut să-l descopăr prin excelență pe Dumnezeu.

© Olga Orozco
© Traducerea: Ioana HAITCHI, 15.07.2021, Klausenburg
Foto: Olga Orozco



En el final era el verbo

Como si fueran sombras de sombras que se alejan las palabras,
humaredas errantes exhaladas por la boca del viento,
así se me dispersan, se me pierden de vista contra las puertas del silencio.
Son menos que las últimas borras de un color, que un suspiro en la hierba;
fantasmas que ni siquiera se asemejan al reflejo que fueron.
Entonces ¿no habrá nada que se mantenga en su lugar,
nada que se confunda con su nombre desde la piel hasta los huesos?
Y yo que me cobijaba en las palabras como en los pliegues de la revelación
o que fundaba mundos de visiones sin fondo
para sustituir los jardines del edén sobre las piedras del vocablo.
¿Y no he intentado acaso pronunciar hacia atrás todos los alfabetos de la muerte?
¿No era ese tu triunfo en las tinieblas, poesía?
Cada palabra a imagen de otra luz, a semejanza de otro abismo,
cada una con su cortejo de constelaciones, con su nido de víboras,
pero dispuesta a tejer ya destejer desde su propio costado el universo
y a prescindir de mí hasta el último nudo.
Extensiones sin límites plegadas bajo el signo de un ala,
urdimbres como andrajos para dejar pasar el soplo alucinante de los dioses,
reversos donde el misterio se desnuda,
donde arroja uno a uno los sucesivos velos, los sucesivos nombres,
sin alcanzar jamás el corazón cerrado de la rosa.
Yo velaba incrustada en el ardiente hielo, en la hoguera escarchada,
traduciendo relámpagos, desenhebrando dinastías de voces,
bajo un código tan indescifrable como el de las estrellas o el de las hormigas.
Miraba las palabras al trasluz.
Veía desfilar sus oscuras progenies hasta el final del verbo.
Quería descubrir a Dios por transparencia.

© Olga Orozco 


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s