Cele două aripi ale poeziei Ioanei Haitchi

Cuvânt înainte pentru cartea mea de poezie, Zborul de Duminică

La poeta Ioana Haitchi m-a impresionat nu numai talentul, ci și curajul de a susține, în pofida modelor efemere, un discurs despre forța purității, despre speranța în forța Duminicii, simbol al împăcării odihnitoare dintre Cer și Pământ. În noi înșine, Singurul loc prin care mai putem intra/E zborul din prima duminică,/Un Leru-i ler, tăcută stea/Ce aripa cuminecă. (Singurul loc).

În peisajul pestriț, extrem de divers și de prolix al poeziei de azi, nu de puține ori marcată de vulgaritate, unde abundă, fără motivație artistică, relatările amănunțite din cotidianul propriu, Ioana Haitchi nu renunță la dimensiunea înaltă a poeziei, care leagă lutul de cer, pătimirile pământești de speranța unei Duminici izbăvitoare.

Elanul spre înalt nu înseamnă însă desprindere de țărâna de toate zilele, ci dimpotrivă, cunoaștere profundă a vieții, o anumită gingășie a înțelegerii față de neajunsurile și suferința aproapelui. E tot mai sus lăuntrica pace,/ dar cine suie, cine coboară,/cine îmi cântӑ seară de seară/o doină-cupolă ce se desface/în arcada copiilor mei nenăscuți?/Îmi scrie, îți scrie Lăcrimarul umplut. (Lăcrimar).

Cu Dumnezeu nu am nevoie de cuvinte, spune poeta, dar oamenilor trebuie povestite, spre trezire, cele ce se întâmplă în orfelinatul de pe strada Toamnei: În locul acela sunt înghesuite toate durerile lumii,/în sufletele acelea mici,/obligate să-și pună aripi și inimi de rezervă/pentru a supraviețui. (Cu un cer mai sus)

Nu e niciodată definitiv pierdut momentul adevărului, în schimb e prea târziu pentru blândețea minciunii,/pentru acea nemurire de gheață,/Te risipești în ploaia aceasta prealeneșă/ascunsă de ceață. (Respirație-oftat).

Cu aceeași fină discernere a ceea ce este general-uman în fiecare dintre noi, poeta își mărturisește și propriile tristeți, care devin ale tuturor celor care le citesc recunoscându-se în ele, ca în această splendidă elegie:

Aşa ne-a fost dat anul acesta,
(aşa i-a fost dat inimii),
sӑ fim singuri de Crӑciun,
fiecare la casa lui şi deasupra cu cerul înalt,
sӑ ne urӑm de toate bucuriile şi împӑcӑrile lumii
şi sӑ ridicӑm paharul, unul la gândul celuilalt.

N-o sӑ recunoaştem niciodatӑ
cӑ singuri am plâns
şi cӑ stelele au fost mult mai pletoase
când afarӑ a nins, neostoit a mai nins
fӑrӑ nicio cӑrare între casele noastre.

Aşa ne-a fost dat anul acesta,
sӑ plângem toate lacrimile albe din odӑiţele inimii,
sӑ ne scriem scrisori doar în gând,
sӑ ne promitem întâlniri…
De fapt, de la Crӑciunul acesta
mi-am dorit lucruri simple, cât mai puţine,
sӑ ţinem visele aproape
şi sӑ bem din acelaşi pahar noile iubiri.

Aşa ne-a fost dat anul acesta,
aşa ne-am ţinut în braţe,
când afarӑ a nins, nemӑrginit a mai nins,
fӑrӑ nicio cӑrare între casele noastre.

(Așa ne-a fost dat)

C`EST CE QUI NOUS EST REVENU CETTE ANNÉE

C`est ce qui nous est revenu cette année
(c`est ce qui est revenu à nos coeurs),
être seuls à Noël,
chacun chez lui, la hauteur du ciel au-dessus,
nous faire des voeux en nous souhaitant
toutes les joies, tous les raccommodements du monde,
et lever le verre l`un à la pensée de l`autre.

Nous n`allons reconnaître jamais
que nous avons pleuré dans la solitude,
que les étoiles avaient des chevelures trop longues
lorsque la neige tombait infiniment dehors
et entre nos maisons il n`y avait pas de sentier.

C`est ce qui nous est revenu cette année,
pleurer toutes les larmes blanches du coeur,
écrire mentalement des lettres,
en nous promettant des rendez-vous…
Au fait, à ce Noël
j`ai désiré peu de choses des plus simples,
retenir les rêves près de nous
et boire du même verre les nouveaux amours.

C`est ce qui nous est revenu cette année,
c`est comme ça que nous nous sommes embrassés,
lorsque la neige tombait infiniment dehors,
entre nos maisons il n`y avait pas de sentier.

© Traducerea Elisabeta ISANOS, 11.04.2017, Bucureşti

Am convingerea că poezia Ioanei Haitchi își va urma, din ce în ce mai sus, chemarea şi îi urez spor la scris, iar această carte zburătoare ca o ciocârlie să aibă succesul meritat!

(11 aprilie, 2017)
Elisabeta Isanos

Reclame

Luca

Luca

Da’ ce fain picau perele în copilărie,
chiar dacă nu erai nătăfleţ.
Şi dacă erai, ce?
În vacanţă mânca şi popa de dulce.

© Ioana Haitchi, 21.01.2017, Poveşti fără microfon
Foto: Luca

Sub infinit

13925333_10154533857993606_2994115983225492072_n

(N-am ştiut cât de aproape era depărtarea ta,
până când ai oftat,
respingând trei infinituri deoadată.)

Timpul stătea într-o poziţie incomodă
înghiţit de ultima eternitate.
Bătrân cât toate vremile,
îşi ostoia foamea cu matricea fericirii.
Ultima cină a umanităţii o sărbătoarea singur,
mâncase şi mărul otrăvit
şi livezile cu vişini.
În gleznele deşertului,
milioane de ace din aricii paradisurilor
străpungând cocoaşa milei.

Era linişte. Sub timpul obosit
se auzea doar zăpada
trosnind sub următorul infinit.

Din vol. Zborul de Duminică, Klausenburg Publishing, 2017

© Ioana Haitchi, 14.08.2016, Klausenburg
Foto: Salvador Dali, Sentimental colloque, 1944
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

Desprinderea

canvas

Acolo, între gânduri, se poate întâmpla desprinderea.
Ȋntâi o grӑdinӑ cu pomi ce rodesc icoane,
iarba de forma inimii ce priveşte spre pomi.
Hӑul se desprinde în curcubeu,
iar negrul roieşte culoare.
Sus ori jos, fӑrӑ noţiuni. Totul e în echilibru perfect,
cӑldurӑ fӑrӑ simţ a trupului de jos.
Nu pot reveni.
Rӑmân în grӑdina pomilor cu icoane-rod
şi prin cordonul corpului inert
îmi respir o altӑ dimensiune.
Doar eu şi nu mӑ recunosc
în partea de timp fӑrӑ de timp, fӑrӑ mӑsurӑ.
Sunt eu, cea infinitӑ.
Ȋntâlnesc chipuri de-un rece-senin,
glasul închinӑ alte cuvinte.
Aşezӑri nu existӑ,
nu sunt vӑi şi munţi, nu sunt umbre.
nimic nu-i aşezat şi nimic nu pluteşte.
Sunt îmbrӑcatӑ doar cu iubirea de-acasӑ.
Adevӑr vӑ spun,
îmbrӑţişarea şi sӑrutul sunt pӑmântene
şi bucurie dumnezeiascӑ.

Respirӑ cordonul în trupul din pat,
E drumul prin vremea uitatӑ de vraci,
E starea de sus din simplitatea de jos,
E pulsul din vene, e pulsul din tâmple,
E pulsul din ornicul vremii sfios
Ce vrea sӑ mӑ-ntâmple.

© Ioana HAITCHI, 24.11.2013, revizuitӑ în 05.03.2017, Klausenburg
Foto: Ioana Haitchi
© Ioana HAITCHI – Copyright – Toate drepturile rezervate

Save

Zborul de duminică

Irina - Zborul-page-001

Să nu laşi lupta să-ţi omoare zborul,
chiar dacă în palme îţi atârnă sârma ghimpată,
zvâcnind ca o inimă falsă,
lăcrimând cu toţi macii, ogorul.
***
Munţii sunt înşelători,
urcuşul ţi-l face cu pasul
dăruindu-ţi un zbor în cădere,
ce rost ar mai avea aripa
şi cât de tare ar fi glasul
rostit în tăcere?
***
Să ne punem pe aripi, ape
şi apele să aibă valuri
şi lacurile ochiuri de vulturi
în care luna să le fie periscop,
Şi ce dacă submarine cu aripi
scufundate într-un cer fără praguri
ar face bătături în palme
zburând peste potop?
***
Din vol. “Zborul de Duminicӑ”
***
© Ioana HAITCHI, 22.11.2015, Klausenburg
Pictura: © Irina Laura Racolţa
© Ioana HAITCHI – Copyright – Toate drepturile rezervate

Save

Save

C`EST CE QUI NOUS EST REVENU CETTE ANNÉE – Aşa ne-a fost dat

Christine Ellger

C`EST CE QUI NOUS EST REVENU CETTE ANNÉE

C`est ce qui nous est revenu cette année
(c`est ce qui est revenu à nos coeurs),
être seuls à Noël,
chacun chez lui, la hauteur du ciel au-dessus,
nous faire des voeux en nous souhaitant
toutes les joies, tous les raccommodements du monde,
et lever le verre l`un à la pensée de l`autre.

Nous n`allons reconnaître jamais
que nous avons pleuré dans la solitude,
que les étoiles avaient des chevelures trop longues
lorsque la neige tombait infiniment dehors
et entre nos maisons il n`y avait pas de sentier.

C`est ce qui nous est revenu cette année,
pleurer toutes les larmes blanches du coeur,
écrire mentalement des lettres,
en nous promettant des rendez-vous…
Au fait, à ce Noël
j`ai désiré peu de choses des plus simples,
retenir les rêves près de nous
et boire du même verre les nouveaux amours.

C`est ce qui nous est revenu cette année,
c`est comme ça que nous nous sommes embrassés,
lorsque la neige tombait infiniment dehors,
entre nos maisons il n`y avait pas de sentier.

(Du volume en cours d`apparition LE VOL DE DIMANCHE)
(Din vol. în curs de apariţie, “Zborul de Duminicӑ”)

© Traducerea Elisabeta ISANOS, 11.04.2017
© Ioana HAITCHI
Foto: Christine Ellger

__________________________________________________
Aşa ne-a fost dat

Aşa ne-a fost dat anul acesta,
(aşa i-a fost dat inimii),
sӑ fim singuri de Crӑciun,
fiecare la casa lui şi deasupra cu cerul înalt,
sӑ ne urӑm de toate bucuriile şi împӑcӑrile lumii
şi sӑ ridicӑm paharul, unul la gândul celuilalt.

N-o sӑ recunoaştem niciodatӑ cӑ singuri am plâns
şi cӑ stelele au fost mult mai pletoase
când afarӑ a nins, neostoit a mai nins
fӑrӑ nicio cӑrare între casele noastre.

Aşa ne-a fost dat anul acesta,
sӑ plângem toate lacrimile albe din odӑiţele inimii,
sӑ ne scriem scrisori doar în gând, sӑ ne promitem întâlniri…
De fapt, de la Crӑciunul acesta mi-am dorit lucruri simple,
cât mai puţine, sӑ ţinem visele aproape
şi sӑ bem din acelaşi pahar noile iubiri.

Aşa ne-a fost dat anul acesta,
Aşa ne-am ţinut în braţe,
Când afarӑ a nins, nemӑrginit a mai nins,
Fӑrӑ nicio cӑrare între casele noastre.

Din cartea de poezie  Zborul de Duminicӑ

Semnatura Ioana-page-001

27.12.2016, Klausenburg
Foto: Christine Ellger
© Ioana HAITCHI – Copyright – Toate drepturile rezervate

Save

Save

Save

Vindecӑri

E acelaşi albastru peste murgul meu alb
ce aleargӑ nopţile în copitele-i de jar,
vântul în coamӑ i se unduieşte
ca inima ce bate în pânza corabiei
când marea îşi adoarme valul în astrul hoinar.

Aripa bolnavӑ a iubirii
se cuminecӑ mereu şi mereu cu un alt zbor,
în acelaşi albastru
ce mӑ strӑbate de la un capӑt la altul.
Alergӑm amândoi cӑutând înaltul
vindecӑrilor.

Din vol. „Zborul de Duminicӑ”

© Ioana Haitchi, 30.12.2016, Klausenburg
Foto: Internet
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate